ceilalti doi spuneau – partea iii

Ianuarie 31, 2008 la 12:30 pm | Postat in ceilalti doi, separat dar impreuna | 1 comentariu

ea: – acum incep eu.
el: – bine, dar nu-ti face un obicei din asta.
ea (zambind): – dragi spectatori, spre uimirea mea, el a fost de acord ca eu sa incep…
el (zambind): – de fapt, joci teatru mai bine decat mine.
ea: – stii ce-am invatat de cand joc teatru? ca de la a juca teatru pe scena la a o face si in viata reala nu e un pas mare. deloc. e chiar atat de mic incat ajung sa schimb caractere pe scena vietii.
el: – sa te joci cu viata ta…
ea (zambind cu inteles): – ca o nebunatica visatoare.
el: – adorabila, de altfel.
ea: – invatand cu pasi mici ca, orice circumstanta as alege, orice caracter as fi, chiar si eu insumi – se intoarce catre public: presupunand ca, dupa atatea roluri mai exista un eu-singular, in contrast cu acel eu-generic, ne-indivizibil – intorcandu-se catre el: ceilalti nu vad decat o parte din mine. una mica si, cred ei, esentiala.
(pauza)
– dar n-are cum a fi altfel. nu, pentru ca totul depinde de circumstanta, de clipa, de fractiunile din eu pe care le expun atunci cand ma intalnesti. (aratand spre el) uite, tu m-ai cunoscut intr-o zi cand totul ne-a mers. dar nu a fost ziua cand m-ai vazut prima oara. si nu-i deloc adevarat ca, daca ma intalneai oricand si oriunde, ne-am fi placut. e vorba de forma lucrurilor.
el: – nu era inevitabil?
ea: – de ce-ar fi fost. cateodata sunt o scorpie. in plus, trebuie sa recunosti: faptul ca intamplarea e in afara controlului nostru, ca nu putem limita, prezice, sau provoca aceste intamplari, cel putin nu cu premeditare – sustine exact aceeasi ipoteza. intamplarea dincolo de noi, naste sentimentul autentic.
(tacere)
– … ma iubesti fiindca n-ai de ales. nu e sub controlul tau. ar putea fi, dar atunci ar fi fals. dragoste, ne-dragoste, cu forta nu o scoti la capat. odata ce-ai picat in sentimentul adevarat, fata de cineva, numai prin negare de sine poti sa depasesti. pentru ca e adevarul. era adevarul subiectiv pentru tine. si inca e. nu poti sa negi ce s-a intamplat, nu poti sa schimbi fapta. nu mai poti sa o dregi. te-ai indragostit: gata, esti condamnat. esti al meu. poti sa fugi, poti sa refuzi sa te predai sentimentului. nu poti sa nu ma iubesti.
el: – esti sigura? si daca imi gasesc pe alta?
ea: – atunci o vei iubi si pe ea. poate mai mult, sau poate mai putin. stii, chestia asta, pana la urma, la un nivel oarecum diferit, se aplica si parintilor. iti iubesti mama, si tatal, si nu ai ce face. parintii nu ti-i alegi. daca spui ca nu-i mai iubesti e pentru ca nu-i suporti, nu-i accepti, te-ai indepartat de ei, cognitiv, spiritual, cum vrei tu. dar, biologic, tot ai tai sunt. si, constient de asta, nu poti sa nu-i iubesti. nici ei nu pot sa nu te iubeasca pe tine – tot asa, constienti fiind. n-ai ales sa ma iubesti, ai realizat-o dupa…
el: – atunci daca nu constientizez ca te iubesc?
(tacere lunga)
ea: – atunci doare.
el: – iubire neimpartasita?
ea: – crezi ca exista? eu sunt aproape convinsa ca nu…
el: – vreau sa te duc undeva.
ea: – unde?
el: – surpriza. si daca ai sti, n-ar mai fi atat de frumos.
ea (se imbufneaza): – bine.
el: – ia si muzica cu tine. ascultam pe drum. e ceva de mers.
ea: – tra la la…
(si merg ei ce merg… – efectul Ion Creanga)
el: – vrei o portocala?
ea; – portocalele sunt mai putin portocalii decat morcovii. ce lume…
el: – lumea asta…
ea: – da…
el: – e dulce.
ea: – ai vazut vreodata cate portocale face pomul, saracul? aproape i se rup cracile.
el: – si mai zicem de oameni ca se supraexercita…
ea: – ce-o fi cu natura de ne evolueaza asa cu forta si din ce in ce mai rapid. oare ne apropiem de sfarsit?
el: – nu fi apocaliptica.
(ea tace)
– bine. uite, am ajuns. pe aici…
In fata lor se afla valea, cu orasul. Un oras mare. Luminat.
el: – cerul nu e la fel la oras…
ea: – hai sa fugim in lume…
el: – nu vorbesti serios!
ea: – pai…
el: – am putea… dar. hm. ne-am ierta-o vreodata?
ea: – ce rahat sa fii constient.
el: – da. mare si… parfumat.
ea: – constiinta asta…
el: – vreau sa privesti inainte si sa-mi spui ce vezi.
ea: – stii, cand privesti viata pana departe ai senzatia ca patrunde mai mult din univers in tine. ca lumea e mai mica, o poti stapani mai indeaproape. esti mai parte din ea. poate de-asta oraseanul e multumit cu cativa metri patrati in timp ce viata la tara e inacceptabila fara un deal magic de unde sa privesti in zare. „departe… in zare”, de cate ori ai intalnit citatul asta intr-o carte cu viata la tara?
el (zambind): – n-am gresit cand am crezut ca poti sa traiesti o viata intreaga privind si descriind un peisaj. ce frumos e sa iubesti!
ea: – chiar si sa iubesti si sa nu ai; sau sa fi iubit candva. ai acea amintire de fericire profunda. si dragostea cea mare – cuprinde tot sufletul – si se intinde peste tot peisajul asta, din fata mea.
el o cuprinde de mijloc, pe la spate, privesc ochi langa ochi inainte, in departare.
ea: – cand vad ca lumea e atat de mare si frumoasa, si plina de viata, ma simt mai increzatoare. imi da curaj. am sa gasesc ceva drag mie! ceva, cu cineva. oameni, animale.
el: – chiar! ce urat. animalele sunt si ele cineva, de fapt.
ea: – da. sunt. stii, o teorie spune ca omul si-a dobandit superioritatea fata de celelalte pentru ca era cel mai rezistent animal, in deplasare. alerga pana oboseau celelalte specii, pradatori sau victime. si poate ca nu ar fi prins o gazela, dar daca ii putea tine urma, facea asta pana cand ea ramanea fara suflare. epuizata, atunci, ar fi cazut fara scapare. si tot asa am fi scapat si de pradatori. pentru ca n-avem blana…
el (zambind): – si tot suntem pufosi!
ea: – am facut o rima!
– … continuand. si-asta ne-a permis sa ne concentram pe a evolua in alte capacitati, un privilegiu de care celelalte animale nu s-au putut bucura.
el: – si cum stii tu asta? ti se pare plauzibil?
ea: – mi se pare o explicatie..
el: – hai sa alergam.
Se indreapta spre intunericul luminat al orasului. Vag, abstract, nesemnificativ. Gol. Cu oameni ce dau impresia de trupuri inerte, deplasandu-se fara scop, directie, dar mecanic.
Trec pe langa o piata, plina de fructe.
Dar de unde, ce piata e deschisa noaptea?
Uite. Asta era.
el: – portocale!
ea: – alergam…
el: – si cantam! intr-o zi mi-ai daruit…
ea: – o portocala!
el: – eram doi copii si-aveam…
ea: – o portocala!
el: – lumea toata ne parea
ea (gafaind): – o portocala!
Se opreste. Si el. 15 minute.
el: – hai pe aici.
ea: – cutreieram orasul. s-ar putea sa nu mai ajungem acasa asa.
el: – si ce daca. te asteapta serviciul maine?
ea: – mirosi a nuca de cocos…
el: – visezi frumos?
ea (apropiindu-se): – si cu sirop de ciocolata… am sa te musc!
el: – uite!
ea (tresarind, o mica trezire la realitate): – un cersetor…
el: – salut…
cersetorul: – sa traiesti, straine.
ea: – ce faceti aici?
el (gasind politetea inutila, la modul general intre barbati, si simtindu-se unul): – nu ti-e frig? (focul era stins)
c: – daca ai o bricheta.
el: – unul dintre putinele avantaje ale fumatului. dar am o portocala…
c: – sau ai fi putut sa cari din intamplare chibrituri dupa tine. stai linistit, am mai trait nopti fara foc. si, in fond, nimeni nu are cand ii ceri, chiar daca o tine-n mana. insa portocala o accept, daca mi-ai oferit-o.
ea: – nu vrei sa ne dai un interviu?
el: – poftim?
ea: – stii. putem. de ce nu? si incercam sa publicam.
c: – daca domnul n-are nimic impotriva.
el (notand politetea): – te rog, vorbeste-mi cu ‘tu’. nu sunt si nici nu voi fi un domn. sunt obisnuit…
c: – asa zici tu? (accentuand) nu-mi pari deloc obisnuit. in primul rand ca te-ai oprit aici.
(face o pauza. priveste in jur)
– … al doilea, asculti ce spune ea. deja cu asta ai depasit noua din zece oameni care trec pe aici insotiti.
el: – ca tot veni vorba, nici tu nu pari cersetorul oarecare.
c: – asta pentru ca nu sunt. cersetor adica.
ea: – dar nu ai auzit cand am zis…
c: – am auzit. sunt imbracat asa pentru ca-mi place sa observ.
el: – ai ales sa stai asa?
c: – nu definitiv. vreau sa-ncerc… cateva zile. mi-am luat concediu.
ea: – dar, prietenii, ceilalti?
c: – nu am prieteni. lucrez la o biblioteca publica. ne platesc prost. e iarna si caldura a fost mai scumpa anul asta decat mi-am permis. am niste carti, cu care-as fi putut, poate, sa ma intretin, daca le vindeam. dar nu am vrut. le-am ascuns undeva. cred ca am sa gasesc un loc unde sa stau.
el: – dar ai zis ca ti-ai luat concediu…
c: – adevarat. n-am mai fost in situatia asta pana acum. altfel, poate as fi stiut cum sa ma descurc singur noaptea cu focul. am cerut concediu pentru ca aveam cateva zile cu plata. si le folosesc acum. ca sa ma adaptez.
(isi trage respiratia)
– … cand eram mic priveam fascinat cersetorii. mi-amintesc de unul din fata blocului… era infricosator. avea o privire suparata, si nu vorbea cu nimeni. statea pe banca toata ziua, cu o cutie mica unde sa-i arunci cate ceva.
(se aude un caine cum latra. c tresare.)
– … si ma intrebam ce-i cu el. era un mister. nimeni nu stia. si intr-o zi m-am dus sa-l intreb „taica, ce ai?” aveam noua ani. si mi-a raspuns. mi-a zis ca il oboseste sa zambeasca, si a renuntat de mult sa mai incerce. dar ca-i place sa observe. l-am intrebat de ce. nu mi-a spus decat sa incerc. sa stau o zi sa observ lumea si sa ma intorc sa-i spun ce parere am. in prima zi cand mi-am dat seama ca am sa raman in strada, pentru ca nu voiam sa-mi vand lucrurile, mi-am amintit de el. nu stiu de ce, si cum…
(priveste in sus. si departe.)
– … dar era pasnic in felul lui. asa ma simt si eu acum. pasnic. poate mi s-a urcat literatura la creieri.

(mai tarziu, acasa)
ea: – de ce nu l-am invitat cu noi acasa?
el: – ai dreptate. ma gandeam si eu la asta. dar, nu stiu de ce. nu mi-a venit sa-i zic… poate pentru ca s-a purtat de parca nu-i era atat de greu. m-am simtit de parca ies cu un prieten.
ea: – hai fugi. te rog. dupa aceea continuam…

(el se intoarce)
el: – nu l-am gasit. nu stiu unde e.
ea: – poate nu sta in acelasi loc mereu… oare de cate ori cand realizezi cu intarziere mai ai o a doua sansa?
el: – absurdul vietii nu te paraseste niciodata. imi pare rau ca nu l-am gasit. …
ea (imbratisandu-l): – am sa-mi doresc atunci ca tu sa fii acel absurd.
el: – doar dragostea-i absurda, nu?
ea: – n-asculta de nimic.
ea plange, in bratele lui.

E teribil atunci cand tacerea spune mai mult decat ar putea cuvintele sa spuna vreodata.
Se lasa cortina.

Anexa (inspiratie si recomandari):

1 comentariu »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

  1. parca mai putin reusita partea iii, dar ceva mai legata…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

%d blogeri au apreciat asta: