Nu exista traume
Inconstientul nu este o groapa comuna a tuturor lucrurilor
De care nu poti scapa

Amintirile mele nu sunt grele
Se ridica la suprafata
Precum moleculele eterice
Sau uleiul dintr-un pahar cu apa
Si asa le pot ecfora usor
Apoi, fara ele, sunt plutitoare
Ca o barca din hartie pe o suprafata lichida
Ma simt imponderabila
Dar nu goala
Parca asa fi o entitate noua care poate fi redenumita
Cum mi-ai spune?
Parca as fi altceva
Altcumva
Dar nu o tabula rasa
Pe care te-ai putea iscali
ai fi cea dintai notiune din creierul meu

Amintirile mele nu sunt grele
Se ridica la suprafata precum moleculele eterice
Le-as putea ecfora usor
M-ai auzi rostindu-le logoreic
M-ai asculta cu ochii inchisi
Dar le-as respira la loc

iubesc detaliile si detaliile detaliilor
ca nisipurile miscatoare ma absorb cu totul spre un microunivers
mai subtil
mai fragil
mai delicat
mai real
care imi modifica schemele gandirii
apoi ma expulzeaza la loc la suprafata
si sunt altfel

iubesc sa nu pot sa scap de melodia Aceea care vibreaza in creierul meu pana la neputinta neuronilor de a o mai reproduce
iubesc sa disec pana la nimic sensul Acelui cuvant- de ce?- de ce atunci?- de ce asa?
cu sentimentele nu mai merge

iubesc sa ma holbez la tavan
vazand lucruri pe care altii nici nu si le imagineaza
sa se creada ca dorm cu ochii deschisi
sa desenez cu degetul tremurand un contur la fel de tremurat al imaginii unei lumi nu a mea ci pentru mine

iubesc visele pe care le uit si pe care le reinventez
mi le reamintesc si le parcurg din nou de unde am ramas
alteori le reincep ca sa uit cum am inceput
uneori as vrea sa ma dezvat de tot ce m-au invatat

iubesc sa pun cap la cap obiecte
senzatii
lucruri
situatii si sa reunesc povestea
sa exersez pentru revelatia intregului

iubesc sa traiesc aceeasi persoana
lucru
situatie cu sublima senzatie ca e alta
sa o recunosc dar sa imi apara noua si imbracata in alte sensuri

iubesc deja-vu-urile fiindca nu sunt simple amintiri ale unor lucruri care se repeta ci ale acelor lucruri care-ti starnesc o emotie puternica
precum un soc afectiv amortizat de realitate
cu atat mai vie cu cat mai semnificativa candva

iubesc oamenii pe care-i port in mine intacti
iubesc urmele oamenilor care au trecut prin mine

iubesc locurile pe care mi le imaginez si pe cele pe care le modelez dupa matricea imaginativa

iubesc sa invat sa iubesc ce nu iubesc

..in timp ce ascult pe repeat across the universe

N-ai sa ajungi prea departe.

Ma plimb prin padure… o padure mare si inalta cu sequoia, cu studenti si… vad un chip. Ma aflu intr-o camera. E angelic. De fapt, nu, doar culoarea tenului ei e. Si incerc sa nu ma holbez. Dar seara, dupa, ma gandesc la acel chip. Mi-a ramas intiparit rece in minte, si-mi doresc ca atunci, mai devreme, sa fi spus ceva. Sa fi spus “n-am sa te uit”… dar n-as fi stiut. Si nu vreau sa promit ceva asa de mare… Desi gandindu-ma atat probabil as fi uitat. Dar pe de alta parte uit si cea ce se intampla frecvent catedata.
Si am sa uit mult din aceasta zi. De e? Ca nu dorm. Stau si scriu, in loc.

Si apoi te voi antrena pe tine sa citesti. Sa interpretezi. Unde sunt eu, care e eu? Ce fac? Ce-ar trebui sa fac. Ma pierd in ganduri…. e frumos… gandurile sunt mereu aproape, si totusi par atat de departe dimineata.

Si visez ca (,) cad. Din nou…

dar n-am sa cad. Doar am sa adorm. Un pic. Doar pana maine… cel putin am sa adorm cu un chip frumos, ganduri frumoase, speranta si sclipiri. Iubesc naluci…

Anexa:
beautiful people

Stau un timp cu altcineva si aproape imediat simt ca nu e ceea ce caut. Dar nu stiu ce caut… am trecut prin ceva intr-un an si totul a devenit mult mai complicat dar in acelasi timp cu atat mai simplu: sunt singur.

Dar nu singur al cuiva. Nici singur al nimanui. Doar… singur.

Fara teatru de data asta… Mi-amintesc de-un cersetor de langa Unirii. Nu era… decat in trecere. De-o saptamana, ca nu mai avea unde sa stea. De fapt, nici nu cersea.

Ce-am eu cu cersetorii… Intr-o zi am sa incerc sa fiu unul. Si ce zi va fi… Poate asa voi mai regasi parti… parti nu neaparat pierdute, dar cufundate, undeva… adanc… adanc… nedescoperite poate. Inca.
Vreau sa exist. Dar a exista inseamna mai mult decat a opune rezistenta vantului. La propriu. Inseamna a face asta si la figurat. Sa existi inseamna sa nu inexisti (cat de clar!), adica lucrurile sa nu se poarte ca si cum n-ai exista. Adica, sa se cunoasca ca esti. Sa fie altfel daca n-ai fi.

Si asta inseamna sa nu lasi lucrurile sa treaca prin tine ca un observator si atat.

Da, observarea te invata mult. Sa fii persoana 3 e un privilegiu al cunoasterii. Dar viata nu e cunoastere. Si daca gewissen (=constiinta) zice asta, atunci … e clar.

Auzim acest (urmator) cliseu zi de zi si pare de necrezut. Dar nimic nu are sens. Nicaieri. Noi oferim un sens. Si fara acel sens nu ne gasim.

Inca n-am gasit sensul cel mai sens al meu. Nu stiu ce sau cine e. Cu ce se mananca?

Scriu o scrisoare cuiva caru(/e)ia nu-i cer nimic.
Si nu cer nimic nu pentru ca nu vreau sa cer. Vreau sa cer. Pot. Nu stiu ce.

Pentru ca nimic nu are rost. Nimic nu e atat de important cat sa merite sa cer.
Ai zice ca sunt blocat in loc. Dar ma misc; nu putin; si nu-i regres. Sau stat pe loc. E un alt fel de progres.

Atat de altfel incat nu stiu in ce directie/i se intampla. Se intampla si atat.
Asta e esenta adevarului – nu exista nimic dincolo de…

De… ?

Anexa:
Driving Miss Daisy – End title (Hans Zimmer)

PS: Ma recitesc apoi si ma simt cioranic. Dar nu atat de… negativ. Sper.

Am crezut ca te-am visat.
Am simtit chiar varfurile degetelor tale atingandu-mi umarul.
Iti taiasei unghiile
Sa nu ma zgarii.
Eram imbracata intr-o lumina alba
Mai mult nu mai stiu.

Soarele orbitor,
calatoream pe o apa imensa
curentul imi crapa epiteliile
si toti pestii din lume mi se stransesera in talpi
nu mai stiam nimic
ca atunci cand dormi profund.

s-a aprins lumina
-un neon neurotic-
Imi crapa porii
-felul tau de a ma trezi-
Din ce loc si din care timp nu stiu

Apoi toate acele lucruri pe care le aiurezi
dupa ce te trezesti ca dintr-o coma dintr-un vis
Toate acele lucruri pe care nu le rostesti
Fiindca
Nu se stie de ce
Ori
Fiindca
Nu mai e nimeni

Druim on !

Sunt in camera cu 3 americani si vreau sa scriu. Nu stiu ce. N-am mai scris demult. Aproape nicaieri, aproape nimanui. Si cuvintele par departe…

Mi, daca n-as fi citit mesajul tau de curand, poate as fi uitat de tot.
Ce ziceti, blog-uitul e ca mersul pe bicicleta?

In ultimul an am inceput sa inteleg de ce, pe masura ce crestem, pierdem impulsul de a scrie, de a ne exprima. Cel putin, in parte. Iar pentru cei mai individualisti, self-oriented, etc, si ne-emotionali (adica indeosebi masculi, dar nu doar), scrisul ajunge sa fie considerat chiar o risipa de timp. Mhm. Serios.

Si-apoi, cu tot mai multe si mai multe de facut, trecem la stadiul mecanic de indeplinit sarcini venite de undeva mai sus. Termeni ca “code monkey” descriu bine conceptul. Si incet incet … ajungem sa uitam sa mergem pe bicicleta. Dar nu ne mai trebuie. Acum avem masina.

Acum avem casti si calculatoare. Viata e mult mai animata acolo.

Sa bloguiesc? Refuz sa uit. Refuz sa plec, sa ma opresc.

Poate sa fie si altceva. Poate am constientizat ca viata nu mai e o drama. Ca tragediile mele sunt prea mici ca sa fie, de fapt, tragedii. Ca dragostea si amintirile din copilarie sunt mult mai accesibile si mai putin intrerupte. Decat…

… decat …

Prezentul. Prezentul e plin de trecut. Pana acum ma intrebam daca poti pierde sau indeparta trecutul atunci cand nu mai vrei sa-l cari dupa tine. Nup, nicio grija. E tot acolo
E una din singurantele vietii, una pe care cei nesiguri o agata bine bine.

E greu sa faci primul pas. Primul pas e cel mai greu.

Si-apoi urmeaza restul de pasi. Dar, viata nu e o linie. Viata nu e facuta doar din alb si negru, inainte si inapoi.
Si atunci la fiecare pas te afli intr-o noua intersectie.

Deci primul pas e fiecare pas.
Si-atunci fiecare pas e greu.
(Curs de logica complicata)

Si daca fiecare pas e greu…
(Procesul de gandire urmeaza cai misterioase)

… atunci toti pasii sunt destul de usori.
(optimismul in floare)

Si. Deci. E ca mersul pe bicicleta. Daca ai stiut candva sa apesi pe pedala si sa te deplasezi inainte…

… ei bine…?

As vrea sa filozofez despre tehnologie
E o ramura relativ noua, de fapt.

Uite, pana si WordPressul s-a schimbat intre timp.

Daca creativitatea in scris inseamna sa poti avea paragrafe mai lungi decat un rand, incepe sa para o prima incercare a mersului pe bicicleta foarte foarte zdruncinata

Fac ce fac si ajung tot la filosofie. Am facut o “pauza” de scris in timp ce incercam sa conversez cu dragi romani de peste hotare. In acceptia mai larga a termenului, filosofia ar putea fi, intr-adevar, orice conversatie intre doi oameni care trece dincolo de nivelul faptelor. Interpretarea sau metoda de interpretare…

As putea sa scriu ceva trist. Concluzii, argumente. As putea.
Am sa incerc una bucata chestie trista. Si vedem dup’aia…

Coincidentele. Sunt. Doar. Coincidente.
Si atat.
Sunt chestii care iti dau de gandit, si pe care le observi, rareori. Te fac sa simti. Te mai trezesc din monotonie. Sunt, poate, intr-un fel, un “ajutor” catre supravietuire. O iesire din plictiseala.

Coincidentele nu exista. Lucrurile se intampla pur si simplu. Nu au un scop, o cauza. Au, poate, un fel de cauza, “determinata” (cu ghilimele mari) de “legile” (si mai mari) universului si ale atomilor, dar cel mai adanc nivel – lucurile se intampla si atat. Fie prin mecanica cuantica, cu probabilitati de traiectorii si statistica, fie prin relativitate si mecanica clasica, etc, cu legi si teorii – o interpretare posibila, una din multe posibile si putine care s-au potrivit.

Instinctiv, recunoastem ca lucrurile se comporta previzibil, ca daca lovesti bila A in bila B se va duce spre buzunarul din coltul stang al mesei, ca daca te arunci de pe cladire o sa mori (desi nu de la varste foarte mici), sau ca daca mananci ceva stricat s-ar putea sa ti se faca rau la stomac.

Dar acestea nu sunt decat putine adaptari ale gandirii noastre. Imperfecte. Nu intotdeauna adevarate.

Si din instinctul de a asocia un sens/o semnificatie/un scop fiecarui obiect/eveniment, schematizam intreaga lume.

Coincidentele nu exista.

Iar mersul pe bicicleta… nu se uita, de obicei.

10:39 AM                        10:45 AM

-          iubesc cum ma iubesti in felul acela alb si cu manusi de matase si apoi cum ma  porti dupa tine ca pe o particula imateriala , cum ma invarti  in piruetele tale asa cum ai invarti poalele largi ale unei rochii din satin ca sa vada lumea cat de diafana esti.parca te vad cand inchid ochii. eu incerc sa numar cate invartituri, sa  surprind mai bine mecanismul acestei ameteli pana cand ametesc de tot si nu mai stiu nimic. parca m-as iubi pe mine in pielea ta.

-     dar eu te iubesc in gand

Anexa:
*1 – I think I love my wife
*2 – Human tails (warning: it’s scary…)
*3 – Deconstruction
*4 – muzica: Ada Milea – Leagan dulce de otel
*5 – altele:

• muzica: Phoenix – Mugur de fluier
• profu de antropologie
• o ea, o “ar putea fi” (my might-be)
• QED (Quantum electrodynamics), Richard Feynman

daca mi-as alimenta viata la ochii tai, n-as mai sti cum sa definesc realitatea imaginara. m-as tari pe la colturile strazilor din tine nestiind cate intersectii ascund si nici daca-s din beton ori din vata precum aievea le simt. daca as trai legata de ochii tai, mi-ar trebui o alta  realitate imaginara, o realitate imaginara secunda pe care sa mi-o pot imagina, croita copie a realitatii tale imaginare.

realitatea imaginara secunda ar trebui sa se suprapuna perfect peste realitatea mea imaginara nemaicreata. doar asta m-ar tine conectata la ochii tai. 

daca ti-ai alimenta viata la ochii mei, n-ai sti unde-i S, V sau E . iar N ar fi acolo unde mi se agata harta in cui. harta – locul geometric al tuturor paralelelor curbate intru uniune. cuiul -Steaua mea Polara…. 

daca ai trai legat de ochii mei, m-ai vedea exacerbat de colosala prin toate imaginatiile mele. iar eu sunt mica in afara acestor imaginatii. 

.. and you’ll put yourself into my skin  *

stelutele se interpreteaza ad litteram

Aglaia are multi ani, 30 de pisici si o inima umflata parca de o apa vascoasa scursa din zvarcolirile sinelui ei din toti acesti ani

Lica are un zmeu din hartie creponata rosie pe care-l tine legat de degete printr-un firisor subtire de ata alba

Lica nu are nicio  varsta sau are varsta tuturor zmeielor viu colorate

Aglaia a innodat intre ele

cu fire groase de canepa

toate cozile pisicilor ca nu cumva sa-i scape vreuna

ea nu vrea

ea nu mai poate

sa piarda nicio pisica

.. Aglaia are 30 de pisici

Lica  elibereaza zmeul de purpura

simtind cum firisorul subtire si alb ii scapa – ii aluneca printre degete

.. dar el are toate zmeiele zburatoare din lume 

Anexa, aka surse de inspiratie:

• muzica: Era – If you shout si Trooper – Strigat
• proful de filosofie (trebuie sa-l laud), pentru ideea cu existenta
• dictionary.com pt etimologie
• oboseala (sursa sigura)
• Memento, un film cu adevarat de vazut
• conversatii cu (anonim(a))

(mai tarziu, acasa)
ea: – de ce nu l-am invitat cu noi acasa?
el: – ai dreptate. ma gandeam si eu la asta. dar, nu stiu de ce. nu mi-a venit sa-i zic… poate pentru ca s-a purtat de parca nu-i era atat de greu. m-am simtit de parca ies cu un prieten.
ea: – hai fugi. te rog. dupa aceea continuam…

(el se intoarce)
el: – nu l-am gasit. nu stiu unde e.
ea: – poate nu sta in acelasi loc mereu… oare de cate ori cand realizezi cu intarziere mai ai o a doua sansa?
el: – absurdul vietii nu te paraseste niciodata. imi pare rau ca nu l-am gasit. …
ea (imbratisandu-l): – am sa-mi doresc atunci ca tu sa fii acel absurd.
el: – doar dragostea-i absurda, nu?
ea: – n-asculta de nimic.
ea plange, in bratele lui.

E teribil atunci cand tacerea spune mai mult decat ar putea cuvintele sa spuna vreodata.
Se lasa cortina.

Anexa (inspiratie si recomandari):

• muzica: Sad Lisa si Quiet these paintings are
• film: The Shape of Things
• carte: Paulo Coelho – Zahir (cartea nu sunt sigur. dar partea cu universul e de la el)

Beautiful dreamer, wake unto me,
Starlight and dewdrops are waiting for thee;
Sounds of the rude world, heard in the day,
Lull’d by the moonlight have all pass’d away!

(el se opreste)
ea: – nu-ti place cum cant? (face botic)
el: – te rasfeti. nu, nu e asta. dar m-am trezit cantand. deja vu. scuze draga, continua.
ea (zambind): – deci… beautiful dreamer te trezeste? tare intors pe dos mai esti, baiete…
el: – realitatea e mai reala subiectiv decat obiectiv. noi doi ar trebui sa stim asta cel mai bine. e un studiu, de fapt…
ea: – realitatea obiectiva e departe. nu e speciala. e si a mea, si a ta, si a lui. nu e sentimentala. nu e din interior. si nu e a noastra, (cu aratatorul indreptat in sus) ci a Lui. Vai, ma simt ca mama!
- … revenind. de ce ti-ar placea obiectele? nu-si au rostul fara nevoia ta pentru ele. nevoia le face reale atunci cand iti trebuie. in rest, ele nici nu sunt acolo.
el: – ca si cum visezi realitatea si realizezi visul. e pe dos, e totul pe dos!
ea: – atunci cand iti doresti altceva nu esti aici, esti in alta parte…
el: – visezi deja. lucrezi din greu. te dezgropi ingropandu-te, de fapt. pentru ca stii sa faci asta mai bine decat oricine. fiecare dintre noi stie, dar putini ne incumetam.
ea: – parte din cliseul “sa-ti duci visul pana la capat”: pasiune fara margini, oarba afundare in ceva ce, in cele din urma, te elibereaza.
el: – devotament. credinta. suflet. dragoste. incredere. vis. toate astea la un loc. niciun cliseu, caci fara ele nu esti tu. nu esti mai mult decat ai putea sa fii. si de ce sa vrei sa fii mai mult? de ce sa te chinuiesti zi de zi si seara de seara, de ce sa te tarasti incercand sa ajungi la cel mai bun liceu sau cea mai buna facultate, sa fii mai bine platit, sa iti ajuti prietenii, sa te distrezi si sa nu mai suferi? de ce nu merg toate in acelasi timp si de ce trebuie sa alergi tot timpul si sa nu ai timp sa scrii nici macar partea a doua de la o poveste, intr-o viata in care… ce? ce faci?
ea: – ce merita atentia mai presus decat orice?
el: – cand eram mic si mama imi spunea “trebuie sa” eu ripostam mereu: “nu, mama, nu trebuie. sa respiri trebuie, sa mananci trebuie, sa dormi. astea da, ca altfel mori. dar ce zici tu nu trebuie”. n-avea ce sa mai zica la asta. decat “trebuie. asa spun eu”
ea: – da, si atunci…
el: – totusi… acum multe trebuie. acum vad ce spunea. acum am si eu acel “asa trebuie”
ea: – si-am sa am copii si-am sa le zic si eu lor ca trebuie. pentru ca trebuie. nu trebuie doar sa respiri.
el: – e obositor. cand iei pauza?
ea: – niciodata. cu cat esti mai puternic, mai mare, mai capabil, cu atat ai o mai mare responsabilitate – mai multe de indeplinit.
el: – sa-ti ocupi locul in lume. suntem condusi de noi insine impotriva vointei proprii, nu e ciudat?
ea: – prinsi in mreje de a scrie, de a alerga pana la masina pentru ca apoi sa alergam din nou … ai zice ca-i democratia, ai zice ca-i stilul de viata de la oras. grabit, disperat, ocupat.
el: – dar nu e.
ea: – nu e. suntem chinuiti de noi insine zi de zi. inainte oamenii munceau 66 de ore pe saptamana. nu demult! acum 100 de ani. si acum noi muncim 40. Si zicem ca-i mult. De ce? A scazut nevoia? Nu, a crescut capacitatea. Si in schimb, muncim si celelalte 16 ore, pe alte cai. Pe alte parti.
el: – si-apoi ne exprimam. repezit, intr-o ultima scrisoare…
ea: – dar cu dragoste, cu interes, cu pasiune, cu ce-a stat inchis zile si luni si n-a putut iesi afara, cugetarea a ore si secunde, rezumata scurt si dureros, plangacios chiar: in doar o scrisoare. fara destinatar, fara adresor. pustie, singuratica. e ultima. e parte din povestea fara sfarsit.
el: – si cel mai nejustificat, cel mai nedrept, e ca nu poti sa o faci sa existe in asa fel incat sa nu fie o poveste.
ea: – pentru ca totul e o poveste. bine-ai venit, cititorule, in povestea noastra! citeste. asculta. priveste.

Anexa:

• ultima scrisoare
• efectul ei asupra ta
• si ce sa asculti in timp ce o citesti: Regina Spektor – Musicbox

• Anexa 1. Muzica pentru cititorul muzical: Clint Mansell – Lux Aeterna

Cand Im era mica, nimeni nu-si imagina cate realitati contorsionate se inghesuiau in zgarie norii din capul ei. Si cand se metamorfozau in tot soiul de forme, culori, ciudatenii, contraste si imaginarii, numai un zgarie nor sa fi avut ca sa ti le inchipui, ei faceau ….. wow ! 

Odata, la ora de impresionism abstract, au intrebat-o de ce are ochii asa

La ora de dinamica fluidelor, Im a spus.. nu stiu

Cum imi usuc parul la soare

Desenez o inima perfecta

Ca a ta

Cum nu mai exista

Ca a mea

Ca o casa din sticla transparenta

Visez un decembrie la mare.

Vreau să pozez vântul într-o fotografie mişcată

să-I fotografiez respiraţia

si să-i surprind viermuirea de viaţă

să aud inima vântului

bătând în hârtia fotografica si resuscitand-o

Vreau să aud inima hârtiei bătând la unison cu a mea. 

si

in fotografia asta

In care ipostazele se agita,

se preling

si

fuzioneaza

- o fotografie manjita in culori si realista -

Eu as fi un fluture care emite efecte

Soare

Soare antic visezi să fii

să fii centrul universului

Etern atât de proxim de totul şi totuşi în afara a orice 

2 paşi îţi mai lipseau mereu

sau

2 unghii traduse-n limba soarelui

sau

a timpului

când anii lumină sunt secunde tălpi

dar tot creşti înapoi

De ce nu înainte ?

Eu nu

dar tu

ai ştiut dintotdeauna încotro

Deci

de ce nu înainte?