uraj – cont’d

iulie 20, 2008 at 11:03 am | In minimalisme, poveste ne-insemnata | Leave a Comment

E tarziu. Privesc departe. Nu te vad. Te = eu. Nu ma vad. Unde esti?
Ce rost are… ce rost are totul? Orice? Nimic?

Stau un timp cu altcineva si aproape imediat simt ca nu e ceea ce caut. Dar nu stiu ce caut… am trecut prin ceva intr-un an si totul a devenit mult mai complicat dar in acelasi timp cu atat mai simplu: sunt singur.

Dar nu singur al cuiva. Nici singur al nimanui. Doar… singur.

Fara teatru de data asta… Mi-amintesc de-un cersetor de langa Unirii. Nu era… decat in trecere. De-o saptamana, ca nu mai avea unde sa stea. De fapt, nici nu cersea.

Ce-am eu cu cersetorii… Intr-o zi am sa incerc sa fiu unul. Si ce zi va fi… Poate asa voi mai regasi parti… parti nu neaparat pierdute, dar cufundate, undeva… adanc… adanc… nedescoperite poate. Inca.
Vreau sa exist. Dar a exista inseamna mai mult decat a opune rezistenta vantului. La propriu. Inseamna a face asta si la figurat. Sa existi inseamna sa nu inexisti (cat de clar!), adica lucrurile sa nu se poarte ca si cum n-ai exista. Adica, sa se cunoasca ca esti. Sa fie altfel daca n-ai fi.

Si asta inseamna sa nu lasi lucrurile sa treaca prin tine ca un observator si atat.

Da, observarea te invata mult. Sa fii persoana 3 e un privilegiu al cunoasterii. Dar viata nu e cunoastere. Si daca gewissen (=constiinta) zice asta, atunci … e clar.

Auzim acest (urmator) cliseu zi de zi si pare de necrezut. Dar nimic nu are sens. Nicaieri. Noi oferim un sens. Si fara acel sens nu ne gasim.

Inca n-am gasit sensul cel mai sens al meu. Nu stiu ce sau cine e. Cu ce se mananca?

Scriu o scrisoare cuiva caru(/e)ia nu-i cer nimic.
Si nu cer nimic nu pentru ca nu vreau sa cer. Vreau sa cer. Pot. Nu stiu ce.

Pentru ca nimic nu are rost. Nimic nu e atat de important cat sa merite sa cer.
Ai zice ca sunt blocat in loc. Dar ma misc; nu putin; si nu-i regres. Sau stat pe loc. E un alt fel de progres.

Atat de altfel incat nu stiu in ce directie/i se intampla. Se intampla si atat.
Asta e esenta adevarului – nu exista nimic dincolo de…

De… ?

Anexa:
Driving Miss Daisy – End title (Hans Zimmer)

PS: Ma recitesc apoi si ma simt cioranic. Dar nu atat de… negativ. Sper.

Da. E ca mersul pe bicicleta?

iunie 2, 2008 at 9:27 am | In Ti s-a intamplat vreodata?, poveste ne-insemnata | 2 Comments

A venit vara. O vara mai putin romaneasca pentru mine; si poate pentru multi multi altii.

Sunt in camera cu 3 americani si vreau sa scriu. Nu stiu ce. N-am mai scris demult. Aproape nicaieri, aproape nimanui. Si cuvintele par departe

Mi, daca n-as fi citit mesajul tau de curand, poate as fi uitat de tot.
Ce ziceti, blog-uitul e ca mersul pe bicicleta?

In ultimul an am inceput sa inteleg de ce, pe masura ce crestem, pierdem impulsul de a scrie, de a ne exprima. Cel putin, in parte. Iar pentru cei mai individualisti, self-oriented, etc, si ne-emotionali (adica indeosebi masculi, dar nu doar), scrisul ajunge sa fie considerat chiar o risipa de timp. Mhm. Serios.

Si-apoi, cu tot mai multe si mai multe de facut, trecem la stadiul mecanic de indeplinit sarcini venite de undeva mai sus. Termeni ca “code monkey” descriu bine conceptul. Si incet incet … ajungem sa uitam sa mergem pe bicicleta. Dar nu ne mai trebuie. Acum avem masina.

Acum avem casti si calculatoare. Viata e mult mai animata acolo.

Sa bloguiesc? Refuz sa uit. Refuz sa plec, sa ma opresc.

Poate sa fie si altceva. Poate am constientizat ca viata nu mai e o drama. Ca tragediile mele sunt prea mici ca sa fie, de fapt, tragedii. Ca dragostea si amintirile din copilarie sunt mult mai accesibile si mai putin intrerupte. Decat…

… decat …

Prezentul. Prezentul e plin de trecut. Pana acum ma intrebam daca poti pierde sau indeparta trecutul atunci cand nu mai vrei sa-l cari dupa tine. Nup, nicio grija. E tot acolo ;)
E una din singurantele vietii, una pe care cei nesiguri o agata bine bine.

E greu sa faci primul pas. Primul pas e cel mai greu.

Si-apoi urmeaza restul de pasi. Dar, viata nu e o linie. Viata nu e facuta doar din alb si negru, inainte si inapoi.
Si atunci la fiecare pas te afli intr-o noua intersectie.

Deci primul pas e fiecare pas.
Si-atunci fiecare pas e greu.
(Curs de logica complicata)

Si daca fiecare pas e greu…
(Procesul de gandire urmeaza cai misterioase)

… atunci toti pasii sunt destul de usori.
(optimismul in floare)

Si. Deci. E ca mersul pe bicicleta. Daca ai stiut candva sa apesi pe pedala si sa te deplasezi inainte…

… ei bine…?

As vrea sa filozofez despre tehnologie :)
E o ramura relativ noua, de fapt.

Uite, pana si WordPressul s-a schimbat intre timp.

Daca creativitatea in scris inseamna sa poti avea paragrafe mai lungi decat un rand, incepe sa para o prima incercare a mersului pe bicicleta foarte foarte zdruncinata :-)

Fac ce fac si ajung tot la filosofie. Am facut o “pauza” de scris in timp ce incercam sa conversez cu dragi romani de peste hotare. In acceptia mai larga a termenului, filosofia ar putea fi, intr-adevar, orice conversatie intre doi oameni care trece dincolo de nivelul faptelor. Interpretarea sau metoda de interpretare…

As putea sa scriu ceva trist. Concluzii, argumente. As putea.
Am sa incerc una bucata chestie trista. Si vedem dup’aia…

Coincidentele. Sunt. Doar. Coincidente.
Si atat.
Sunt chestii care iti dau de gandit, si pe care le observi, rareori. Te fac sa simti. Te mai trezesc din monotonie. Sunt, poate, intr-un fel, un “ajutor” catre supravietuire. O iesire din plictiseala.

Coincidentele nu exista. Lucrurile se intampla pur si simplu. Nu au un scop, o cauza. Au, poate, un fel de cauza, “determinata” (cu ghilimele mari) de “legile” (si mai mari) universului si ale atomilor, dar cel mai adanc nivel – lucurile se intampla si atat. Fie prin mecanica cuantica, cu probabilitati de traiectorii si statistica, fie prin relativitate si mecanica clasica, etc, cu legi si teorii – o interpretare posibila, una din multe posibile si putine care s-au potrivit.

Instinctiv, recunoastem ca lucrurile se comporta previzibil, ca daca lovesti bila A in bila B se va duce spre buzunarul din coltul stang al mesei, ca daca te arunci de pe cladire o sa mori (desi nu de la varste foarte mici), sau ca daca mananci ceva stricat s-ar putea sa ti se faca rau la stomac.

Dar acestea nu sunt decat putine adaptari ale gandirii noastre. Imperfecte. Nu intotdeauna adevarate.

Si din instinctul de a asocia un sens/o semnificatie/un scop fiecarui obiect/eveniment, schematizam intreaga lume.

Coincidentele nu exista.

Iar mersul pe bicicleta… nu se uita, de obicei.

:)

Introducere in antropologie

ianuarie 27, 2008 at 1:27 am | In poveste ne-insemnata | Leave a Comment

Mi-am dat seama dupa ce-am dat click pe “POST” ca, de fapt, as fi vrut sa scriu aici; asa ca am sa pun link:
Darwin for beginners

someone’s story

septembrie 15, 2007 at 12:07 am | In poveste ne-insemnata | 5 Comments

Povestea cuiva. Sau mai bine zis o insemnare scurta, adunata, scrisa, de unde fiecare poate intelege mult…

It’s amazing how oblivious of the rest of the world you are when you think just about one thing. Maybe even better when it’s one person. When you’re about to hold her. You want to grab her and hold her in your arms – you do it. And the rest of the world just disappears. All there is now – you and her. And then she presses her nose against yours – sweet!
I feel like I need to spit things out, to get’em outa me, yet I can’t speak my mind enough to do so. I can’t let me spend enough time with me to do so. But I feel pretty good. I loved this date, today. It was a date to remember.
Sometimes I have this inclination to go back, to send a message of back-togetherness. But no. I don’t really want that. I do feel an empty void as was obvious would happen…
“I’m not crazy, I’m just a little unwell”
“Talking to myself in public”
Muzica la max!!!
I missed dancing to myself.
Scriu incet, incet… gandesc, ascult, gandesc, ascult, pierd firul, in regasesc, caut alt fir, etc. Si muzica e atat de sublima…
Dac-as putea sa exprim aceste corzi in cuvinte…

Talk, talk, talk, keep talking, keep listening. Learn. Remember. All those things you lived are coming back, in a way. Yes, it takes a long time to find yourself. Traieste viata intens. Asta faci tu, da. Asta te face… artist, in a way. Ea nu pare tocmai asa, desi e sensibila… Si totusi nu ai respins-o, si nici n-ai vrut sa te-apropii prea mult de prima oara. Poate fi o prietenie frumoasa, poate fi o dragoste intensa si scurta, poate fi ceva din amandoua, poate fi niciuna… frumos. Interesant. Aventuros. Misterios. Surprinde-o.

Debiteaza…
dar despre ce?
Despre muzica!
Despre ce?
N-am mai citit mult demult.
Astazi am vorbit cu cineva despre Dumnezeu. Ce, cum, cand, cred?
Da. Cred, zic. In Dumnezeu, Creatorul acestui Univers (si poate al altora), al lumii noastre pamantene. El se afla la un pol al “ek-sistentei” si noi… la celalalt. Una exista pentru ca exista cealalta. Ceva a creat toate astea, tot ce exista. Eu si jurul meu. Si-apoi acel ceva reprezinta acest tot. Poate ca e acest tot! Dumnezeu poate fi un atom, poate fi un Univers, poate fi mai mult de-atat sau mai putin de-atat. El este ceea ce este, exista prin aceasta lume. Suntem creatia lui. In rest… sunt multe intrebari si multe goluri inca fara raspuns. Si unele raspunsuri fara intrebari, poate, si unele intrebari care nu pot fi puse…

Doar 42 e raspunsul la intrebarea cea mai cea… O intrebare necunoscuta…

Do you wanna fall in love?
Erm… dunno yet.

I feel like… talking to someone for hours, peacefully, gracefully, slowly… Are things always in a rush though? Umm, not exactly. Sometimes I am. Was I today? At some points, yes. I still need to calm down a bit. There’s no rush. Yeah, so I’m leaving in a short time. So what? No biggie. It’s gonna be alright. Yep. Of course. It’s always gonna be alright. Hopefully.
Surprisingly surprising.

(anonymous)

Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.