Locul unde timpul nu are orientare…

el: – Dragostea moare
ea: – Dragostea nu moare!
el: – Ba da…
el: – Eu si tu, suntem ceva acum. Pentru ca altceva s-a intamplat si acum eu si tu suntem.
ea: – Ma iubesti?
el: – Da. Stii ca da. Da! Sa nu te temi de asta.
ea: – Nu pot sa nu. Stii cum e…
el: – Dar nu pot sa nu ti-o spun…
ea: – In fiecare zi…

(tacere indelungata)
el: – De ce vorbim doar despre iubire?
ea: – Ai dreptate. Hai altceva…
el: – Am evoluat… viata a evoluat din nimic. Asta e teoria fundamentala a evolutiei. Si toate speciile sunt inrudite.
ea: – Eu si tu suntem rude!
el: – Daaa… ciudat?
ea: – Nu chiar… Cand am fost la gradina zoologica am vazut ce diferit se poarta oamenii cu maimutele fata de celelalte animale. Si mi-am dat seama ca si eu.
el: – Si parca am vrea sa vorbim cu ele. Dupa o singura privire…
ea: – ADN-ul lor e 98% identic cu al nostru! Poti sa crezi?
(tacere indelungata)

Romantic: Imagineaza-ti intelepciunea Universului – pentru EL, iubirea este doar un freamat, o prea mica piesa de puzzle.
el: – Crezi ca iubirea are sfarsit?
ea: – Da. De ce n-ar avea? Poate, totusi, sa reinceapa.
el: – Ca un vulcan latent?
ea: – De ce nu? Ca orice poate invia.
el: – Mai stii, ca-n film: “Te iubesc” – “Astazi nu”, “Te iubesc” – “Astazi da” (*1). Dar nu, ca un vulcan. Mai bine ca un Phoenix!
ea: – Astazi e vie. Daca s-a nascut, poate reinvia usor. Mai greu e atunci cand nu exista…
el: – Nu crezi ca ea exista dinainte ca cei doi sa se intalneasca?
ea: – Exista ceva, exista posibilitatea, poate mai mare decat intre alti doi. Dar, cum ar spune Einstein: Dzeu nu joaca zaruri. Si atunci posibilitatile nu spun decat ca ceva se poate… nu inseamna ca…
el: – Realitatea e nesigura. Asa a fost si asa va fi.
ea: – Iubirea e nesigura.

el: – Iar noi avem nevoie de siguranta.
ea: – Oare? Nu crezi ca prea multa siguranta plictiseste?
el: – Prea mult orice plictiseste.
ea: – Si uite asa ajungem sa stim mai multe despre orice decat despre ceva…
el: – Si tot despre iubire sa vorbim…
ea: – Cu cat mai general cu atat mai cuprinzator.
el: – Cum e sa te gandesti la ceva, cineva, sa revii, sa tot revii… sa-ti spui, atunci cand te controlezi, ca nu ar trebui as te gandesti la asta si totusi sa te lasi dus de val…
ea: – Sa faci saltul. Cred ca asta inseamna sa te indragostesti.
el: – Asa de simplu?
ea: – Nu e simplu. Kierkegaard clasifica acest salt (spre credinta, in cazul sau) pe postul cel mai inalt, pentru ca orice salt inseamna ruperea de pragmatism si atingerea unui ideal, ceva nelumesc,… de care avem nevoie, noi, cei mai insetati idealisti, ca sa putem scapa de lumea ce nu spune nimic, monotona si plana
el: – Dar…
ea: – Poate de asta nu ti-l amintesti si nu-ti vine sa crezi. Un salt te surprinde. E ceva nefiresc. Si ori de cate ori revii la el, revii la … clipa indragostirii, sau a unei revelatii, sau iesirea din coma – toate sunt umbre, sunt pierdute intr-o nebuloasa de praf… Si acest salt presupune cel putin una din doua chestii: curaj si incredere. Prima data, mai mult curaj; apoi se tot amesteca, depinde cum iti sugerezi sa uiti…
el: – Si fara niciun salt viata e doar pe pamant. Totul e asa cum esti facut sa fie.
ea: – Nu. Esti facut sa sari. Esti facut sa iubesti. Totul foloseste la ceva, nimic nu e de prisos…
el: – De ce n-ar fi? Avem idei proaste, nu? Avem o urma de coada – unii chiar au… (*2) Avem apendice, care mai mult ne incurca pentru ca facem apendicita decat sa ajute la ceva…
… Nimic nu e ideal. Nimic nu e supralumesc. Tot ce avem e ceea ce exista. Restul inventam noi. Noi inventam… mult, tot… aproape.
ea: – Si dragostea?
el: – Cred ca exista. Adica… exista o dragoste protectoare, de exemplu. Exista un instinct firesc de a trai social. Si de a avea un partener. Da, forme de dragoste exista. Unele.
ea: – Si nu cea nesfarsita, care infrange mari si tari distanta, si rezista ani de zile, pana la moarte si chiar dupa?
el: – Uneori poate exista pana la moarte. Alteori nu. Dupa… cine poate sti? Daca vrei sa crezi asta, crede.
ea: – Tu nu crezi chiar nimic? (imbuftnata)
el: – Cred ca ma iubesti. Aici, acum, si imi doresc ca si maine, si multe multe zile dupa aceea.
ea: – Peste mari si tari?
el: – Da, desi poate ca atunci iubesti mai mult o varianta demodata a mea. Un eu vechi, dar unul care poate mai fi real. Oricum iubirea nu iti permite, in entuziasmul ei, sa vezi realul eu. Experienta face asta. De-construirea (de altfel, si metoda filosofica (*3)) aduce la “realul eu”. Un complet “eu real” nu exista in niciun moment de timp. El exista doar in timp-spatiu, pe care noi nu-l putem percepe.
ea: – Suntem limitati…
el: – Poate ca exact aceasta limitare face posibila eternitatea iubirii.
ea: – Sau poate invers.
el: – Cine poate sti?
ea: – Deci noi existam in patru dimensiuni, dar nu putem percepe decat trei?
el: – Nu putem decat sa presupunem totul… pe baza unui amalgam de simturi aproape iluzorii… Descartes avea dreptate.

ea: – Legan dulce de otel, m-as legana eu… dar ma leagana el! (*4)

Anexa:
*1 – I think I love my wife
*2 – Human tails (warning: it’s scary…)
*3 – Deconstruction
*4 – muzica: Ada Milea – Leagan dulce de otel
*5 – altele:

• muzica: Phoenix – Mugur de fluier
• profu de antropologie
• o ea, o “ar putea fi” (my might-be)
• QED (Quantum electrodynamics), Richard Feynman

el (privind departe): te recunosc. candva, te-am revazut, inainte de timpuri.
ea: asa se spune, ne-am cunoscut intr-o viata anterioara.
el: cum se face ca ne-am (re)cunoscut, oricum, oricand, oriunde?
ea: prea simplu ca sa nu se fi-ntamplat, prea complicat sa poata fi exprimat in cuvinte.
el: povestea oricui…
ea: sunt obosita…
(se opreste, il priveste, ridica din umeri)

… si cand sunt obosita cuvintele curg, si iar curg, fara sa mai doara sa gandesti. fara sa mai plang pentru ca imi lipseste una sau alta, fara sa mai rad… poate doar un zambet, in colturile gurii. atarn intr-un relax… o stare amorfa.
(face o pauza)
… de ce-mi amintesc de o imbratisare? stii sentimentul?
(nu-si dezlipeste privirea de el)
el: cand iti lasi capul moale si te-ntinzi privind departe. cand iei pe cineva in brate si te simti usurat. (demonstreaza)
ea: usurata de oboseala. pierduta in ganduri si cuvinte, prea multe, prea dese, prea incrucisate. nu se intrezareste apoi niciun sfarsit al conversatiei. povestea se desfasoara pana cand oboseala isi lasa ultima amprenta si apare somnul. o pasnica trecere de la lumea ta si-a mea, la doar a mea.
el: poate ca astfel se-ntampla si cu trecerea spre moarte, naturala. sa mori.
ea: oare ce-l face pe un om sa se intoarca de la viata de rutina, la a face in sfarsit binele pe care-ar putea sa-l faca (daca – isi zice el atunci cand se scuza – n-ar fi atat de ocupat si ar avea timp). daca fiecare zi pe care ai trai-o ar fi la fel ca cea precedenta, daca “progresul” pe care-l faci ar fi doar o aparenta, ai fi blocat, atunci, intr-o viata monotona. daca…?
(il scapa in sfarsit din priviri pe el)

el: ti-ai da seama?
ea: oare? dar nu. ai fi atat de ocupat, pana si cu ceea ce nu-ti place, cu atat mai mult daca-ti place. ai fi atat de pierdut incat n-ai mai recunoaste ca nu te indrepti nicaieri.
el: ai avea milioane de lei, dolari, euro, perechea visurilor tale si o slujba ce te tine ocupat trei sferturi din timp. totusi, care-ar fi rostul tau aici, ce faci pentru ceilalti? e important sa faci ceva pentru ceilalti?
ea: maine mori. maine nu vei mai fi. ce mai conteaza? ce lasi in urma? dar omenirea n-are timp limita. nu ne grabim nicaieri. si nici copii nostri nu se grabesc, nu-i asa? de cand cu orasul si cu agitatia de a face mii de chestii pe zi, te pierzi in detalii. uiti ca viata e de fapt pasnica. sa traiesti nu e un razboi – poate, nu un altul decat cu tine insuti. grabindu-te in fiecare zi sa duci la bun sfarsit ceva, de fapt, nu esti atunci doar acolo. esti in multitudinea de “ce-i de facut”-uri.
el (zambind ironic): si daca maine mori nu mai conteaza nimic. poti sa fii ca adevaratii lideri, sa cuceresti tot, sa suprimi popoare si sa ramai in istorie. sa fii maret. fara sa te gandesti la consecinte. nu exista consecinte pentru tine dupa ce vei muri.
ea: actori. suntem niste actori – cuvant prea repetat.
(si timpul sta pe loc. incep sa bata din palme in acelasi timp, ritmic. apoi separat, neregulat – acum pare muzica)
el: pare o trasatura esentiala a oricarei povesti.
ea: se poate, istorisire fara actori?
el (suras sardonic): faceti, asadar, cunostinta cu actorul care-l joaca pe napoleon!
ea: nu ti-e dor ca ziua sa fie lunga? nu ti-e dor sa simti cum clipele trec infinit de greu si viata sta pe loc? ai o vacanta de vara ce zboara, atat de repede. ai cateva zile de craciun, si-alea se duc.
el: si cand esti mic totul e prea incet. sa fie tot curiozitatea? lumea… devine neinteresanta atunci cand cresti.
ea: apoi incerci sa o fortezi intr-o cutie… o cutie mult prea mica, undeva in creierul tau. uiti de ea si se prafuieste. crezi ca o stii pe toata, traiesti apoi undeva in interiorul tau, in timp ce corpul tau desfasoara rutina de zi cu zi. Nu esti cu-adevarat aici, si nici acolo. De-asta te simti stresat, pentru ca nu te preocupi de nimic cu adevarat. Implinesti (intr-un sens foarte imprecis) lucrurile doar pentru a trece la urmatoarea chestie de facut. Nu existi cu-adevarat.
el: a ex-(s)ista = ex-: in afara + sistere: a sta – cu sensul aproximativ de a ocupa un loc in spatiu. A exista inseamna a infrunta realitatea, a fi afara, in exterior, in lume, traind, luptand.
ea: prin simpla prezenta ai putea sa existi. adica sa infrunti ceea ce lumea iti scoate in cale.
el: sa fii acolo unde esti. sa strigi, sa zbieri: traiesc! rezist in fata acestei lumi!

(se lasa cortina)

Anexa, aka surse de inspiratie:

• muzica: Era – If you shout si Trooper – Strigat
• proful de filosofie (trebuie sa-l laud), pentru ideea cu existenta
• dictionary.com pt etimologie
• oboseala (sursa sigura)
• Memento, un film cu adevarat de vazut
• conversatii cu (anonim(a))

ea: – acum incep eu.
el: – bine, dar nu-ti face un obicei din asta.
ea (zambind): – dragi spectatori, spre uimirea mea, el a fost de acord ca eu sa incep…
el (zambind): – de fapt, joci teatru mai bine decat mine.
ea: – stii ce-am invatat de cand joc teatru? ca de la a juca teatru pe scena la a o face si in viata reala nu e un pas mare. deloc. e chiar atat de mic incat ajung sa schimb caractere pe scena vietii.
el: – sa te joci cu viata ta…
ea (zambind cu inteles): – ca o nebunatica visatoare.
el: – adorabila, de altfel.
ea: – invatand cu pasi mici ca, orice circumstanta as alege, orice caracter as fi, chiar si eu insumi – se intoarce catre public: presupunand ca, dupa atatea roluri mai exista un eu-singular, in contrast cu acel eu-generic, ne-indivizibil – intorcandu-se catre el: ceilalti nu vad decat o parte din mine. una mica si, cred ei, esentiala.
(pauza)
- dar n-are cum a fi altfel. nu, pentru ca totul depinde de circumstanta, de clipa, de fractiunile din eu pe care le expun atunci cand ma intalnesti. (aratand spre el) uite, tu m-ai cunoscut intr-o zi cand totul ne-a mers. dar nu a fost ziua cand m-ai vazut prima oara. si nu-i deloc adevarat ca, daca ma intalneai oricand si oriunde, ne-am fi placut. e vorba de forma lucrurilor.
el: – nu era inevitabil?
ea: – de ce-ar fi fost. cateodata sunt o scorpie. in plus, trebuie sa recunosti: faptul ca intamplarea e in afara controlului nostru, ca nu putem limita, prezice, sau provoca aceste intamplari, cel putin nu cu premeditare – sustine exact aceeasi ipoteza. intamplarea dincolo de noi, naste sentimentul autentic.
(tacere)
- … ma iubesti fiindca n-ai de ales. nu e sub controlul tau. ar putea fi, dar atunci ar fi fals. dragoste, ne-dragoste, cu forta nu o scoti la capat. odata ce-ai picat in sentimentul adevarat, fata de cineva, numai prin negare de sine poti sa depasesti. pentru ca e adevarul. era adevarul subiectiv pentru tine. si inca e. nu poti sa negi ce s-a intamplat, nu poti sa schimbi fapta. nu mai poti sa o dregi. te-ai indragostit: gata, esti condamnat. esti al meu. poti sa fugi, poti sa refuzi sa te predai sentimentului. nu poti sa nu ma iubesti.
el: – esti sigura? si daca imi gasesc pe alta?
ea: – atunci o vei iubi si pe ea. poate mai mult, sau poate mai putin. stii, chestia asta, pana la urma, la un nivel oarecum diferit, se aplica si parintilor. iti iubesti mama, si tatal, si nu ai ce face. parintii nu ti-i alegi. daca spui ca nu-i mai iubesti e pentru ca nu-i suporti, nu-i accepti, te-ai indepartat de ei, cognitiv, spiritual, cum vrei tu. dar, biologic, tot ai tai sunt. si, constient de asta, nu poti sa nu-i iubesti. nici ei nu pot sa nu te iubeasca pe tine – tot asa, constienti fiind. n-ai ales sa ma iubesti, ai realizat-o dupa…
el: – atunci daca nu constientizez ca te iubesc?
(tacere lunga)
ea: – atunci doare.
el: – iubire neimpartasita?
ea: – crezi ca exista? eu sunt aproape convinsa ca nu…
el: – vreau sa te duc undeva.
ea: – unde?
el: – surpriza. si daca ai sti, n-ar mai fi atat de frumos.
ea (se imbufneaza): – bine.
el: – ia si muzica cu tine. ascultam pe drum. e ceva de mers.
ea: – tra la la…
(si merg ei ce merg… – efectul Ion Creanga)
el: – vrei o portocala?
ea; – portocalele sunt mai putin portocalii decat morcovii. ce lume…
el: – lumea asta…
ea: – da…
el: – e dulce.
ea: – ai vazut vreodata cate portocale face pomul, saracul? aproape i se rup cracile.
el: – si mai zicem de oameni ca se supraexercita…
ea: – ce-o fi cu natura de ne evolueaza asa cu forta si din ce in ce mai rapid. oare ne apropiem de sfarsit?
el: – nu fi apocaliptica.
(ea tace)
- bine. uite, am ajuns. pe aici…
In fata lor se afla valea, cu orasul. Un oras mare. Luminat.
el: – cerul nu e la fel la oras…
ea: – hai sa fugim in lume…
el: – nu vorbesti serios!
ea: – pai…
el: – am putea… dar. hm. ne-am ierta-o vreodata?
ea: – ce rahat sa fii constient.
el: – da. mare si… parfumat.
ea: – constiinta asta…
el: – vreau sa privesti inainte si sa-mi spui ce vezi.
ea: – stii, cand privesti viata pana departe ai senzatia ca patrunde mai mult din univers in tine. ca lumea e mai mica, o poti stapani mai indeaproape. esti mai parte din ea. poate de-asta oraseanul e multumit cu cativa metri patrati in timp ce viata la tara e inacceptabila fara un deal magic de unde sa privesti in zare. “departe… in zare”, de cate ori ai intalnit citatul asta intr-o carte cu viata la tara?
el (zambind): – n-am gresit cand am crezut ca poti sa traiesti o viata intreaga privind si descriind un peisaj. ce frumos e sa iubesti!
ea: – chiar si sa iubesti si sa nu ai; sau sa fi iubit candva. ai acea amintire de fericire profunda. si dragostea cea mare – cuprinde tot sufletul – si se intinde peste tot peisajul asta, din fata mea.
el o cuprinde de mijloc, pe la spate, privesc ochi langa ochi inainte, in departare.
ea: – cand vad ca lumea e atat de mare si frumoasa, si plina de viata, ma simt mai increzatoare. imi da curaj. am sa gasesc ceva drag mie! ceva, cu cineva. oameni, animale.
el: – chiar! ce urat. animalele sunt si ele cineva, de fapt.
ea: – da. sunt. stii, o teorie spune ca omul si-a dobandit superioritatea fata de celelalte pentru ca era cel mai rezistent animal, in deplasare. alerga pana oboseau celelalte specii, pradatori sau victime. si poate ca nu ar fi prins o gazela, dar daca ii putea tine urma, facea asta pana cand ea ramanea fara suflare. epuizata, atunci, ar fi cazut fara scapare. si tot asa am fi scapat si de pradatori. pentru ca n-avem blana…
el (zambind): – si tot suntem pufosi!
ea: – am facut o rima!
- … continuand. si-asta ne-a permis sa ne concentram pe a evolua in alte capacitati, un privilegiu de care celelalte animale nu s-au putut bucura.
el: – si cum stii tu asta? ti se pare plauzibil?
ea: – mi se pare o explicatie..
el: – hai sa alergam.
Se indreapta spre intunericul luminat al orasului. Vag, abstract, nesemnificativ. Gol. Cu oameni ce dau impresia de trupuri inerte, deplasandu-se fara scop, directie, dar mecanic.
Trec pe langa o piata, plina de fructe.
Dar de unde, ce piata e deschisa noaptea?
Uite. Asta era.
el: – portocale!
ea: – alergam…
el: – si cantam! intr-o zi mi-ai daruit…
ea: – o portocala!
el: – eram doi copii si-aveam…
ea: – o portocala!
el: – lumea toata ne parea
ea (gafaind): – o portocala!
Se opreste. Si el. 15 minute.
el: – hai pe aici.
ea: – cutreieram orasul. s-ar putea sa nu mai ajungem acasa asa.
el: – si ce daca. te asteapta serviciul maine?
ea: – mirosi a nuca de cocos…
el: – visezi frumos?
ea (apropiindu-se): – si cu sirop de ciocolata… am sa te musc!
el: – uite!
ea (tresarind, o mica trezire la realitate): – un cersetor…
el: – salut…
cersetorul: – sa traiesti, straine.
ea: – ce faceti aici?
el (gasind politetea inutila, la modul general intre barbati, si simtindu-se unul): – nu ti-e frig? (focul era stins)
c: – daca ai o bricheta.
el: – unul dintre putinele avantaje ale fumatului. dar am o portocala…
c: – sau ai fi putut sa cari din intamplare chibrituri dupa tine. stai linistit, am mai trait nopti fara foc. si, in fond, nimeni nu are cand ii ceri, chiar daca o tine-n mana. insa portocala o accept, daca mi-ai oferit-o.
ea: – nu vrei sa ne dai un interviu?
el: – poftim?
ea: – stii. putem. de ce nu? si incercam sa publicam.
c: – daca domnul n-are nimic impotriva.
el (notand politetea): – te rog, vorbeste-mi cu ‘tu’. nu sunt si nici nu voi fi un domn. sunt obisnuit…
c: – asa zici tu? (accentuand) nu-mi pari deloc obisnuit. in primul rand ca te-ai oprit aici.
(face o pauza. priveste in jur)
- … al doilea, asculti ce spune ea. deja cu asta ai depasit noua din zece oameni care trec pe aici insotiti.
el: – ca tot veni vorba, nici tu nu pari cersetorul oarecare.
c: – asta pentru ca nu sunt. cersetor adica.
ea: – dar nu ai auzit cand am zis…
c: – am auzit. sunt imbracat asa pentru ca-mi place sa observ.
el: – ai ales sa stai asa?
c: – nu definitiv. vreau sa-ncerc… cateva zile. mi-am luat concediu.
ea: – dar, prietenii, ceilalti?
c: – nu am prieteni. lucrez la o biblioteca publica. ne platesc prost. e iarna si caldura a fost mai scumpa anul asta decat mi-am permis. am niste carti, cu care-as fi putut, poate, sa ma intretin, daca le vindeam. dar nu am vrut. le-am ascuns undeva. cred ca am sa gasesc un loc unde sa stau.
el: – dar ai zis ca ti-ai luat concediu…
c: – adevarat. n-am mai fost in situatia asta pana acum. altfel, poate as fi stiut cum sa ma descurc singur noaptea cu focul. am cerut concediu pentru ca aveam cateva zile cu plata. si le folosesc acum. ca sa ma adaptez.
(isi trage respiratia)
- … cand eram mic priveam fascinat cersetorii. mi-amintesc de unul din fata blocului… era infricosator. avea o privire suparata, si nu vorbea cu nimeni. statea pe banca toata ziua, cu o cutie mica unde sa-i arunci cate ceva.
(se aude un caine cum latra. c tresare.)
- … si ma intrebam ce-i cu el. era un mister. nimeni nu stia. si intr-o zi m-am dus sa-l intreb “taica, ce ai?” aveam noua ani. si mi-a raspuns. mi-a zis ca il oboseste sa zambeasca, si a renuntat de mult sa mai incerce. dar ca-i place sa observe. l-am intrebat de ce. nu mi-a spus decat sa incerc. sa stau o zi sa observ lumea si sa ma intorc sa-i spun ce parere am. in prima zi cand mi-am dat seama ca am sa raman in strada, pentru ca nu voiam sa-mi vand lucrurile, mi-am amintit de el. nu stiu de ce, si cum…
(priveste in sus. si departe.)
- … dar era pasnic in felul lui. asa ma simt si eu acum. pasnic. poate mi s-a urcat literatura la creieri.

(mai tarziu, acasa)
ea: – de ce nu l-am invitat cu noi acasa?
el: – ai dreptate. ma gandeam si eu la asta. dar, nu stiu de ce. nu mi-a venit sa-i zic… poate pentru ca s-a purtat de parca nu-i era atat de greu. m-am simtit de parca ies cu un prieten.
ea: – hai fugi. te rog. dupa aceea continuam…

(el se intoarce)
el: – nu l-am gasit. nu stiu unde e.
ea: – poate nu sta in acelasi loc mereu… oare de cate ori cand realizezi cu intarziere mai ai o a doua sansa?
el: – absurdul vietii nu te paraseste niciodata. imi pare rau ca nu l-am gasit. …
ea (imbratisandu-l): – am sa-mi doresc atunci ca tu sa fii acel absurd.
el: – doar dragostea-i absurda, nu?
ea: – n-asculta de nimic.
ea plange, in bratele lui.

E teribil atunci cand tacerea spune mai mult decat ar putea cuvintele sa spuna vreodata.
Se lasa cortina.

Anexa (inspiratie si recomandari):

• muzica: Sad Lisa si Quiet these paintings are
• film: The Shape of Things
• carte: Paulo Coelho – Zahir (cartea nu sunt sigur. dar partea cu universul e de la el)

el: – pornesti cu trei de iii si dezarticulezi.
ea: – esti un actor. simti nevoia sa faci o introducere isteata cu fiecare ocazie.
el: – uneori ma intreb daca nu cumva ma cunosti mai bine decat ma cunosc eu insumi…
ea: – si eu ma intreb asta. dar apoi ma resemnez: desigur ca nu, doar ca uneori tu nu te mai stii atat de bine. te pierzi, iar eu nu te condamn.
el: – “de neinteles. de nedescris. ireversibil s-a incheiat povestea.”
ea: – povestile nu se incheie. am stabilit asta. sunt mobius-uri. sunt… mai mult decat un cerc, nu?
el: – as vrea sa cant. vino incoace.
(il urmeaza. se duc la pian. el se aseaza. ea sta langa, pe jos)
el: – vreo melodie ceva? dedicatie?
ea: – beautiful dreamer.
(el incepe, ea continua)

Beautiful dreamer, wake unto me,
Starlight and dewdrops are waiting for thee;
Sounds of the rude world, heard in the day,
Lull’d by the moonlight have all pass’d away!

(el se opreste)
ea: – nu-ti place cum cant? (face botic)
el: – te rasfeti. nu, nu e asta. dar m-am trezit cantand. deja vu. scuze draga, continua.
ea (zambind): – deci… beautiful dreamer te trezeste? tare intors pe dos mai esti, baiete…
el: – realitatea e mai reala subiectiv decat obiectiv. noi doi ar trebui sa stim asta cel mai bine. e un studiu, de fapt…
ea: – realitatea obiectiva e departe. nu e speciala. e si a mea, si a ta, si a lui. nu e sentimentala. nu e din interior. si nu e a noastra, (cu aratatorul indreptat in sus) ci a Lui. Vai, ma simt ca mama!
- … revenind. de ce ti-ar placea obiectele? nu-si au rostul fara nevoia ta pentru ele. nevoia le face reale atunci cand iti trebuie. in rest, ele nici nu sunt acolo.
el: – ca si cum visezi realitatea si realizezi visul. e pe dos, e totul pe dos!
ea: – atunci cand iti doresti altceva nu esti aici, esti in alta parte…
el: – visezi deja. lucrezi din greu. te dezgropi ingropandu-te, de fapt. pentru ca stii sa faci asta mai bine decat oricine. fiecare dintre noi stie, dar putini ne incumetam.
ea: – parte din cliseul “sa-ti duci visul pana la capat”: pasiune fara margini, oarba afundare in ceva ce, in cele din urma, te elibereaza.
el: – devotament. credinta. suflet. dragoste. incredere. vis. toate astea la un loc. niciun cliseu, caci fara ele nu esti tu. nu esti mai mult decat ai putea sa fii. si de ce sa vrei sa fii mai mult? de ce sa te chinuiesti zi de zi si seara de seara, de ce sa te tarasti incercand sa ajungi la cel mai bun liceu sau cea mai buna facultate, sa fii mai bine platit, sa iti ajuti prietenii, sa te distrezi si sa nu mai suferi? de ce nu merg toate in acelasi timp si de ce trebuie sa alergi tot timpul si sa nu ai timp sa scrii nici macar partea a doua de la o poveste, intr-o viata in care… ce? ce faci?
ea: – ce merita atentia mai presus decat orice?
el: – cand eram mic si mama imi spunea “trebuie sa” eu ripostam mereu: “nu, mama, nu trebuie. sa respiri trebuie, sa mananci trebuie, sa dormi. astea da, ca altfel mori. dar ce zici tu nu trebuie”. n-avea ce sa mai zica la asta. decat “trebuie. asa spun eu”
ea: – da, si atunci…
el: – totusi… acum multe trebuie. acum vad ce spunea. acum am si eu acel “asa trebuie”
ea: – si-am sa am copii si-am sa le zic si eu lor ca trebuie. pentru ca trebuie. nu trebuie doar sa respiri.
el: – e obositor. cand iei pauza?
ea: – niciodata. cu cat esti mai puternic, mai mare, mai capabil, cu atat ai o mai mare responsabilitate – mai multe de indeplinit.
el: – sa-ti ocupi locul in lume. suntem condusi de noi insine impotriva vointei proprii, nu e ciudat?
ea: – prinsi in mreje de a scrie, de a alerga pana la masina pentru ca apoi sa alergam din nou … ai zice ca-i democratia, ai zice ca-i stilul de viata de la oras. grabit, disperat, ocupat.
el: – dar nu e.
ea: – nu e. suntem chinuiti de noi insine zi de zi. inainte oamenii munceau 66 de ore pe saptamana. nu demult! acum 100 de ani. si acum noi muncim 40. Si zicem ca-i mult. De ce? A scazut nevoia? Nu, a crescut capacitatea. Si in schimb, muncim si celelalte 16 ore, pe alte cai. Pe alte parti.
el: – si-apoi ne exprimam. repezit, intr-o ultima scrisoare…
ea: – dar cu dragoste, cu interes, cu pasiune, cu ce-a stat inchis zile si luni si n-a putut iesi afara, cugetarea a ore si secunde, rezumata scurt si dureros, plangacios chiar: in doar o scrisoare. fara destinatar, fara adresor. pustie, singuratica. e ultima. e parte din povestea fara sfarsit.
el: – si cel mai nejustificat, cel mai nedrept, e ca nu poti sa o faci sa existe in asa fel incat sa nu fie o poveste.
ea: – pentru ca totul e o poveste. bine-ai venit, cititorule, in povestea noastra! citeste. asculta. priveste.

Anexa:

• ultima scrisoare
• efectul ei asupra ta
• si ce sa asculti in timp ce o citesti: Regina Spektor – Musicbox

el: – i. imi aminteste de mate. asa numerotau atunci. atunci si acolo
ea: – e atat de confuz sa simti ca cineva te apreciaza intr-un fel prea… politicos.
(tacere)
- poate sunt prea rasfatata. dar politetea ma doare. raneste mai mult decat un sincer si scurt “(nu) imi place”
el: – marginile civilizatiei… ai spune ca evoluam asa incat sa… sa ce? sa emanam educatie? si cuvinte pompoase?
ea: – poate ca observatorul isi imagineaza artistul la un alt nivel si incearca sa-i raspunda ca atare…
el: – nu, este doar o indiferenta mascata formal de cuvinte ca “opera complexa si expresiva”, “m-a captivat si sunt nerabdator sa vad partea urmatoare”, etc etc
ea: – inveti mai mult despre arta si te simti mai inspirat dupa ce-ai eliberat-o din tine; suferind de pe urma acelor raspunsuri. lumea… lumea te forteaza sa le mai dai, inca o data, si iar, si iar… pana mori.
el: – da, cum te trateaza lumea…
(tacere)
- lumea …
(tacere. lunga. se gandesc)
- absurd…
ea: – sa privesti cuvintele lor. sa iei paginile, sa rasfoiesti… cu acea repeziciune nervozicioasa. hm, nu e cuvant, nu?
el: – nu.
ea: – ups.
el: – lasa asta.
ea: – stii ca sunt perfectionista… si artista. combinatie tulburatoare.
el: – da, dar…
ea: – de ce nu putem face ca o conversatie de-a noastra sa fie legata. sa fie scurta. sa fie despre ceva? de ce pare sa fie o poveste oricum ai intoarce-o?
el: – nu te nelinisti…
(o priveste calm. nu, de fapt se holbeaza. asteapta sa-si intoarca si ea privirea)
- viata e o poveste.
(ea nu o face)
ea: – ce cliseu. nu e nicio poveste, pentru ca nu povesteste nimeni nimanui nimic. Ia uite, trei ni-uri. Sunt buna. Candva stiam si un cuvant cu cinci consoane alaturate. Acum mai stiu doar cu patru.
(el tace, acum ea il priveste)
- te-ai suparat?
el: – ma gandeam… la ce-ai spus. daca extragi sfarsitul si incepi cu el, apoi pui un flashback si spui: astfel s-au incheiat lucrurile, si-apoi, cu lanterna, incepi povestea, legand sfarsitul de inceput si faci un cerc (sau poate un mobius, si mai artistic)
(face o pauza)
- … asa legi totul pentru totdeauna si nu va mai avea sfarsit si nici inceput povestea ta. si-atunci viata e o poveste fara sfarsit si cu final deschis.
ea: – si ce-i mai spectaculos e ca stii sfarsitul de la inceput. cred ca-l stii. ca atunci cand te nasti te stii, stii ce vei fi, stii cand ai sa mori, cand ai sa devii doctor, sau pilot, sau un cersetor. stii toate astea si apoi vezi lumina zilei si le uiti.
(priveste in departare)
- … asa cum uiti dimineata visul atunci cand deschizi ochii. si-ti pare rau, ca era frumos. si, mai ales, era real pentru tine, era mai dulce si mai tumultuos decat viata de dimineata.
(se lasa cortinele)

• Anexa 1. Muzica pentru cititorul muzical: Clint Mansell – Lux Aeterna