Locul unde timpul nu are orientare…

O picatura de cafea mi te-a adus pe drumul dintre ochi si inima….picatura miraculoasa

Ştii. rămăsesem atunci străină de 0. Acum ştiu ce-i 0-ul.. vezi, am mai crescut între timp.0= un ceva mare şi rotund. şi nu! Nu este rudă cu nimicul.Şi nu! Nu este rudă cu golul!

şi nu! nu este rudă cu mine şi nici cu tine.

                           . . . .

şi atunci începeau a purcede care încotro, haotic şi totuşi paradoxal de organizat ca într-un lagăr al incertitudinilor. şi nu se mai terminau de văzut.Doar din avion li se zăreau dorinţele şi spaimele şi fericirile toate. doar din avion li se vedea exact centrul inimii. Doar de la distanţa aceea impersonală în care este cu putinţă chiar şi metamorfoza spaţiului în timp, doar de la un an depărtare li se simţeau trupurile… trupurile  fără creştet.… şi ele nu văzuseră.  Si într-o muţenie surdă curgeau în şuvoaie la vale trupurile spre centrul universului.acolo unde se disloca întunericul din noapte şi alunecau zilele consecutiv în valuri de lumină încât n-ar fi fost vad care să le adăpostească toate neliniştile atâtor zile.                                                Se dispersau  pe stradă în cercuri împrăştiind mâini pe care n-avea cine să le prindă….fără capete nu erau ochi. Lumina promisă le imprima o gonire latentă si continuă înăuntrul unui contur de sageată. …săgeata indica pururea un punct luminos- iluziile, fericirile văzute din avion-. când ajungea la o secundă depărtare de lumină se întorcea de unde pornise şi astfel se înstrăinau în calvacada ciclului monoton repetitiv…. se îndepărtau nevoit de lumina de la capătul incertitudinilor dintr-o ingenuă inconştienţă.mulţimea nu o recunoştea sau nu avea timp pentru ea. în fuga asta nimeni nu i-ar fi cedat secunda necesară luminii…

fără timp şi fără ochi nimeni nu o va fi ştiut.

   mi-a amintit de ceva care poate fi spus asa:

 Alergau trupurile pe stradă, toate în aceeaşi directie.Văzute din avion, alcătuiau o săgeată târâtoare. Atâta grabă şi atâta nesaţ pentru a merge unde se împărţea lumina, locul unde aveau să li se oglindească interioarele… încât se roteau în inerţie ca ameţite de vreo băutură tare care le luase minţile.Dar ce să ştie ele, trupurile, bietele.. În nestatornicia lor şi-n viteza de a bătători pământul cu tălpile nude niciun trup nu stătuse locului să termine de observat un alt trup… n-ar fi avut când. trebuia să ajungă! timpul le intra în piele precum o căldură grea în arşiţa verii… trebuia să ajungă! 

şi mai respirau o data.

to be continued.. 

Becul meu albastru=
constanta mea interioara-existentiala in rivalitate cu veioza rosiatica portocalie-apus de soare..un alt fel de identitate....atunci si acum ..si de atunci si pana acum. si pana candva.. tot bec albastru agatand in tavan..lumina si sinele meu albastru..

Bec Albastru..

.. .. .. ..

Era soare, si era pufos. Multe flori lungi si subtiri ca niste viermisori faceau prin iarba un covor colorat si, desi maroniu, plin de viata. Poate pentru ca erau flori, un fel de flori. Ca aici. Si am vazut copacul meu. Era pufos. Si l-am luat in brate si m-a luat si el. E al meu. Chiar daca nu numai al meu. Era in parc. Si era soare. Si nu era cald. Iar eu eram albastru. Si era inainte de ieri, deci nu visasem inca. Dar si visul mi-a placut. Iar azi mi-am amintit de el. Nu sunt primul, am vazut si in filme… oare ce-i cu copacul de pare sa vrea o imbratisare? Stiu ca nu le-am dat tuturor… i-am dat numai lui una. Poate-si gasesc si ceilalti… ei nici macar nu pot sa caute. Sau?
Da, vreau sa inteleg un gand nou cateodata… Si vreau sa ma intorc la copacul meu. Pufos. Si sa-i trimit gandul. Si a primit toate ideile cu bratele deschise. Si cate idei aveam pentru el. Lumea e plina de idei! Si unele sunt minunate. Si cateva din aceste unele apar. Le prinzi de la ceilalti. Apare-le si tu! Intr-o zi vei fi fost vazut de cineva cu aceeasi bucatica de suflet si minte, surprins. Si va fi copacul tau care va intelege si va sti tot.

gewissen

Mi s-a intamplat de dimineata sa ma simt visata: consumata fara sa ma depun ofranda,asimilata fara sa devin mai dulce,inteleasa fara sa rostesc o vorba si fara sa ma inchipui in ochii nimanui.Mi s-a intamplat si strania impresie ca dimineata nu era de fapt dimineata si ca cerul noptii mai avea inca multe stele de aprins.noaptea fusese curmata de lumina,eu ma trezisem..sau nu?!m-am auzit rostita si strigata:”nu te trezi!asta-I deopotriva visul nostru si al tau.”am spus:”nu ma visati! va deformez realitatea.”….da.nu era visul meu in intregime visul acesta.m-am trezit de dimineata cu sentimentul de straina, stiindu-ma in viata altcuiva.a tuturor acelora care ma visasera.cu toti aceia cu care am impartit acelasi vis.De dimineata mi-am parasit viata,dibuind in vietile celorlalti motivul pentru care ma visasera.Am trait in vietile lor fiindca visul nu a fost numai al meu.Si nici viata nu este numai a mea.Acum le datorez o realitate,pe cea furata in vis, si un vis ….acela in care m-au visat.Si de unde si cum s-a intamplat astfel?De la dimineata.Si dimineata de la o fereastra.

Si totul de la o fereastra….

Deschis Messenger->vazut My Display image->amintit “Sa-mi spui diseara care-I povestea pozei”->gandit care-I povestea pozei->reconstituit povestea:

Alee in parc,parc in toamna,soare abundent,orbitor, in cer, eu dedesubtul cerului,degetele mele aratator si mijlociu de la mana dreapta articulate la snuruletul bej-kaki al dispozitivului de prins ipostaze fugare,lume..si iar lume si desene pe asfalt.

Cand eram cu mult mai mica adoram sa-I desenez asfaltului flori multicolore cu crete multicolore.imi imaginam ca asa ii restituiam ierbii de pe marginea asfaltului ceea ce coasa(pe vremea aceea) ii confiscase pe nedrept.

Si inaintand cu pasi lenti presarati pe asfaltul grizonat,am inconjurat cu ochii si cu talpile minunea facuta de niste degete de lapte(ca ale mele candva..)pe asfalt:o casa cu un copac de straja….contururi albe de creta.

Casa unidimensionala si bicolora(albul si griul asfaltului), tremurata in contururi, astfel ca parea inclinata deopotriva spre N,spre S,spre E si V.mi-am zarit acolo propria antipatie fata de verticalitate.

Iar casa, frumos acompaniata de un arbore la fel de bicolor si cu o coroana bogata cum numai copiii stiu a desena (sau sufletele de copii)

Desen neanimat in mintea oricui.

Desen animat in mintea cui a desenat.

O casa cu un copac nemaintalnite decat intr-un oras al copilului etern..pentru el iese soarele fara sa iasa soarele….

Ce n-as face cu o creta!