Locul unde timpul nu are orientare…

Atunci cand cred ca ma cunosc, ca imi stiu limitele, conceptiile, credintele, ma trezesc in noi situatii din care nu pot scapa. Nu singur. Daca e ceva ce-am invatat, e sa nu fiu singur. Numai prin ceilalti sunt ceea ce sunt, si fara ei as fi aproape nimic.Viata nu mi-a fost deloc domoala, ci plina de valuri – valuri mari. Cand privesc inapoi trebuie sa ma intorc, sa ma urc pe creste, ca sa observ vaile. Cand privesc inainte, nu vad, ci simt: ziua de maine, ziua de peste exact un an – toate au ceva in comun: le traiesc. Si le traiesc, chiar daca uneori nu sunt prezent cu adevarat, chiar daca nu ma bucur cat ar trebui, sau nu sufar cat ar fi de asteptat. Chiar daca nu stiu ce ma asteapta. Am avut presimtiri, cosmaruri, fantezii, si toate sunt tot parte din mine. Lumea mea e o perceptie interioara ce-mi pare infinita, pe care nici pana acum n-am ajuns sa o cunosc pe de-a-ntregul (si foarte posibil niciodata nu voi reusi). Cine sunt eu? Sunt cel care trece prin propria viata de mai multe ori. Ii recunosc atunci pe toti care ma fac ceea ce sunt. Un filosof a spus candva: “Eu sunt ceea ce sunt plus circumstantele mele.” (“I am myself and my circumstances.”), un adevar adevarat…

Sunt un mare EU, dar in interiorul lui se afla multi, si mai mari, EI, ceilalti… pentru ei si pentru cei deschisi sa traiasca prin cuvintele de aici, sunt amintiri din prezent…

(gewissen)