Locul unde timpul nu are orientare…

el: – Dragostea moare
ea: – Dragostea nu moare!
el: – Ba da…
el: – Eu si tu, suntem ceva acum. Pentru ca altceva s-a intamplat si acum eu si tu suntem.
ea: – Ma iubesti?
el: – Da. Stii ca da. Da! Sa nu te temi de asta.
ea: – Nu pot sa nu. Stii cum e…
el: – Dar nu pot sa nu ti-o spun…
ea: – In fiecare zi…

(tacere indelungata)
el: – De ce vorbim doar despre iubire?
ea: – Ai dreptate. Hai altceva…
el: – Am evoluat… viata a evoluat din nimic. Asta e teoria fundamentala a evolutiei. Si toate speciile sunt inrudite.
ea: – Eu si tu suntem rude!
el: – Daaa… ciudat?
ea: – Nu chiar… Cand am fost la gradina zoologica am vazut ce diferit se poarta oamenii cu maimutele fata de celelalte animale. Si mi-am dat seama ca si eu.
el: – Si parca am vrea sa vorbim cu ele. Dupa o singura privire…
ea: – ADN-ul lor e 98% identic cu al nostru! Poti sa crezi?
(tacere indelungata)

Romantic: Imagineaza-ti intelepciunea Universului – pentru EL, iubirea este doar un freamat, o prea mica piesa de puzzle.
el: – Crezi ca iubirea are sfarsit?
ea: – Da. De ce n-ar avea? Poate, totusi, sa reinceapa.
el: – Ca un vulcan latent?
ea: – De ce nu? Ca orice poate invia.
el: – Mai stii, ca-n film: “Te iubesc” – “Astazi nu”, “Te iubesc” – “Astazi da” (*1). Dar nu, ca un vulcan. Mai bine ca un Phoenix!
ea: – Astazi e vie. Daca s-a nascut, poate reinvia usor. Mai greu e atunci cand nu exista…
el: – Nu crezi ca ea exista dinainte ca cei doi sa se intalneasca?
ea: – Exista ceva, exista posibilitatea, poate mai mare decat intre alti doi. Dar, cum ar spune Einstein: Dzeu nu joaca zaruri. Si atunci posibilitatile nu spun decat ca ceva se poate… nu inseamna ca…
el: – Realitatea e nesigura. Asa a fost si asa va fi.
ea: – Iubirea e nesigura.

el: – Iar noi avem nevoie de siguranta.
ea: – Oare? Nu crezi ca prea multa siguranta plictiseste?
el: – Prea mult orice plictiseste.
ea: – Si uite asa ajungem sa stim mai multe despre orice decat despre ceva…
el: – Si tot despre iubire sa vorbim…
ea: – Cu cat mai general cu atat mai cuprinzator.
el: – Cum e sa te gandesti la ceva, cineva, sa revii, sa tot revii… sa-ti spui, atunci cand te controlezi, ca nu ar trebui as te gandesti la asta si totusi sa te lasi dus de val…
ea: – Sa faci saltul. Cred ca asta inseamna sa te indragostesti.
el: – Asa de simplu?
ea: – Nu e simplu. Kierkegaard clasifica acest salt (spre credinta, in cazul sau) pe postul cel mai inalt, pentru ca orice salt inseamna ruperea de pragmatism si atingerea unui ideal, ceva nelumesc,… de care avem nevoie, noi, cei mai insetati idealisti, ca sa putem scapa de lumea ce nu spune nimic, monotona si plana
el: – Dar…
ea: – Poate de asta nu ti-l amintesti si nu-ti vine sa crezi. Un salt te surprinde. E ceva nefiresc. Si ori de cate ori revii la el, revii la … clipa indragostirii, sau a unei revelatii, sau iesirea din coma – toate sunt umbre, sunt pierdute intr-o nebuloasa de praf… Si acest salt presupune cel putin una din doua chestii: curaj si incredere. Prima data, mai mult curaj; apoi se tot amesteca, depinde cum iti sugerezi sa uiti…
el: – Si fara niciun salt viata e doar pe pamant. Totul e asa cum esti facut sa fie.
ea: – Nu. Esti facut sa sari. Esti facut sa iubesti. Totul foloseste la ceva, nimic nu e de prisos…
el: – De ce n-ar fi? Avem idei proaste, nu? Avem o urma de coada – unii chiar au… (*2) Avem apendice, care mai mult ne incurca pentru ca facem apendicita decat sa ajute la ceva…
… Nimic nu e ideal. Nimic nu e supralumesc. Tot ce avem e ceea ce exista. Restul inventam noi. Noi inventam… mult, tot… aproape.
ea: – Si dragostea?
el: – Cred ca exista. Adica… exista o dragoste protectoare, de exemplu. Exista un instinct firesc de a trai social. Si de a avea un partener. Da, forme de dragoste exista. Unele.
ea: – Si nu cea nesfarsita, care infrange mari si tari distanta, si rezista ani de zile, pana la moarte si chiar dupa?
el: – Uneori poate exista pana la moarte. Alteori nu. Dupa… cine poate sti? Daca vrei sa crezi asta, crede.
ea: – Tu nu crezi chiar nimic? (imbuftnata)
el: – Cred ca ma iubesti. Aici, acum, si imi doresc ca si maine, si multe multe zile dupa aceea.
ea: – Peste mari si tari?
el: – Da, desi poate ca atunci iubesti mai mult o varianta demodata a mea. Un eu vechi, dar unul care poate mai fi real. Oricum iubirea nu iti permite, in entuziasmul ei, sa vezi realul eu. Experienta face asta. De-construirea (de altfel, si metoda filosofica (*3)) aduce la “realul eu”. Un complet “eu real” nu exista in niciun moment de timp. El exista doar in timp-spatiu, pe care noi nu-l putem percepe.
ea: – Suntem limitati…
el: – Poate ca exact aceasta limitare face posibila eternitatea iubirii.
ea: – Sau poate invers.
el: – Cine poate sti?
ea: – Deci noi existam in patru dimensiuni, dar nu putem percepe decat trei?
el: – Nu putem decat sa presupunem totul… pe baza unui amalgam de simturi aproape iluzorii… Descartes avea dreptate.

ea: – Legan dulce de otel, m-as legana eu… dar ma leagana el! (*4)

Anexa:
*1 – I think I love my wife
*2 – Human tails (warning: it’s scary…)
*3 – Deconstruction
*4 – muzica: Ada Milea – Leagan dulce de otel
*5 – altele:

• muzica: Phoenix – Mugur de fluier
• profu de antropologie
• o ea, o “ar putea fi” (my might-be)
• QED (Quantum electrodynamics), Richard Feynman

el (privind departe): te recunosc. candva, te-am revazut, inainte de timpuri.
ea: asa se spune, ne-am cunoscut intr-o viata anterioara.
el: cum se face ca ne-am (re)cunoscut, oricum, oricand, oriunde?
ea: prea simplu ca sa nu se fi-ntamplat, prea complicat sa poata fi exprimat in cuvinte.
el: povestea oricui…
ea: sunt obosita…
(se opreste, il priveste, ridica din umeri)

… si cand sunt obosita cuvintele curg, si iar curg, fara sa mai doara sa gandesti. fara sa mai plang pentru ca imi lipseste una sau alta, fara sa mai rad… poate doar un zambet, in colturile gurii. atarn intr-un relax… o stare amorfa.
(face o pauza)
… de ce-mi amintesc de o imbratisare? stii sentimentul?
(nu-si dezlipeste privirea de el)
el: cand iti lasi capul moale si te-ntinzi privind departe. cand iei pe cineva in brate si te simti usurat. (demonstreaza)
ea: usurata de oboseala. pierduta in ganduri si cuvinte, prea multe, prea dese, prea incrucisate. nu se intrezareste apoi niciun sfarsit al conversatiei. povestea se desfasoara pana cand oboseala isi lasa ultima amprenta si apare somnul. o pasnica trecere de la lumea ta si-a mea, la doar a mea.
el: poate ca astfel se-ntampla si cu trecerea spre moarte, naturala. sa mori.
ea: oare ce-l face pe un om sa se intoarca de la viata de rutina, la a face in sfarsit binele pe care-ar putea sa-l faca (daca – isi zice el atunci cand se scuza – n-ar fi atat de ocupat si ar avea timp). daca fiecare zi pe care ai trai-o ar fi la fel ca cea precedenta, daca “progresul” pe care-l faci ar fi doar o aparenta, ai fi blocat, atunci, intr-o viata monotona. daca…?
(il scapa in sfarsit din priviri pe el)

el: ti-ai da seama?
ea: oare? dar nu. ai fi atat de ocupat, pana si cu ceea ce nu-ti place, cu atat mai mult daca-ti place. ai fi atat de pierdut incat n-ai mai recunoaste ca nu te indrepti nicaieri.
el: ai avea milioane de lei, dolari, euro, perechea visurilor tale si o slujba ce te tine ocupat trei sferturi din timp. totusi, care-ar fi rostul tau aici, ce faci pentru ceilalti? e important sa faci ceva pentru ceilalti?
ea: maine mori. maine nu vei mai fi. ce mai conteaza? ce lasi in urma? dar omenirea n-are timp limita. nu ne grabim nicaieri. si nici copii nostri nu se grabesc, nu-i asa? de cand cu orasul si cu agitatia de a face mii de chestii pe zi, te pierzi in detalii. uiti ca viata e de fapt pasnica. sa traiesti nu e un razboi – poate, nu un altul decat cu tine insuti. grabindu-te in fiecare zi sa duci la bun sfarsit ceva, de fapt, nu esti atunci doar acolo. esti in multitudinea de “ce-i de facut”-uri.
el (zambind ironic): si daca maine mori nu mai conteaza nimic. poti sa fii ca adevaratii lideri, sa cuceresti tot, sa suprimi popoare si sa ramai in istorie. sa fii maret. fara sa te gandesti la consecinte. nu exista consecinte pentru tine dupa ce vei muri.
ea: actori. suntem niste actori – cuvant prea repetat.
(si timpul sta pe loc. incep sa bata din palme in acelasi timp, ritmic. apoi separat, neregulat – acum pare muzica)
el: pare o trasatura esentiala a oricarei povesti.
ea: se poate, istorisire fara actori?
el (suras sardonic): faceti, asadar, cunostinta cu actorul care-l joaca pe napoleon!
ea: nu ti-e dor ca ziua sa fie lunga? nu ti-e dor sa simti cum clipele trec infinit de greu si viata sta pe loc? ai o vacanta de vara ce zboara, atat de repede. ai cateva zile de craciun, si-alea se duc.
el: si cand esti mic totul e prea incet. sa fie tot curiozitatea? lumea… devine neinteresanta atunci cand cresti.
ea: apoi incerci sa o fortezi intr-o cutie… o cutie mult prea mica, undeva in creierul tau. uiti de ea si se prafuieste. crezi ca o stii pe toata, traiesti apoi undeva in interiorul tau, in timp ce corpul tau desfasoara rutina de zi cu zi. Nu esti cu-adevarat aici, si nici acolo. De-asta te simti stresat, pentru ca nu te preocupi de nimic cu adevarat. Implinesti (intr-un sens foarte imprecis) lucrurile doar pentru a trece la urmatoarea chestie de facut. Nu existi cu-adevarat.
el: a ex-(s)ista = ex-: in afara + sistere: a sta – cu sensul aproximativ de a ocupa un loc in spatiu. A exista inseamna a infrunta realitatea, a fi afara, in exterior, in lume, traind, luptand.
ea: prin simpla prezenta ai putea sa existi. adica sa infrunti ceea ce lumea iti scoate in cale.
el: sa fii acolo unde esti. sa strigi, sa zbieri: traiesc! rezist in fata acestei lumi!

(se lasa cortina)

Anexa, aka surse de inspiratie:

• muzica: Era – If you shout si Trooper – Strigat
• proful de filosofie (trebuie sa-l laud), pentru ideea cu existenta
• dictionary.com pt etimologie
• oboseala (sursa sigura)
• Memento, un film cu adevarat de vazut
• conversatii cu (anonim(a))