Locul unde timpul nu are orientare…

Era soare, si era pufos. Multe flori lungi si subtiri ca niste viermisori faceau prin iarba un covor colorat si, desi maroniu, plin de viata. Poate pentru ca erau flori, un fel de flori. Ca aici. Si am vazut copacul meu. Era pufos. Si l-am luat in brate si m-a luat si el. E al meu. Chiar daca nu numai al meu. Era in parc. Si era soare. Si nu era cald. Iar eu eram albastru. Si era inainte de ieri, deci nu visasem inca. Dar si visul mi-a placut. Iar azi mi-am amintit de el. Nu sunt primul, am vazut si in filme… oare ce-i cu copacul de pare sa vrea o imbratisare? Stiu ca nu le-am dat tuturor… i-am dat numai lui una. Poate-si gasesc si ceilalti… ei nici macar nu pot sa caute. Sau?
Da, vreau sa inteleg un gand nou cateodata… Si vreau sa ma intorc la copacul meu. Pufos. Si sa-i trimit gandul. Si a primit toate ideile cu bratele deschise. Si cate idei aveam pentru el. Lumea e plina de idei! Si unele sunt minunate. Si cateva din aceste unele apar. Le prinzi de la ceilalti. Apare-le si tu! Intr-o zi vei fi fost vazut de cineva cu aceeasi bucatica de suflet si minte, surprins. Si va fi copacul tau care va intelege si va sti tot.

gewissen